<H1> Umbre şi Zgârieturi </H1> |
<H1> Meniu </H1> |
<H1> Nebunie </H1> |
<H1> Autobuzul cu perdele roșii </H1> |
<H1> #1. Arte </H1> |
<H1> #9. Înțelesuri </H1> |
<H1> În căutare de-o secundă </H1> |
<H1> La fel de perfect </H1> |
<H1> Decât deloc, mai bine ceva </H1> |
<H1> Un pas și va fi bine </H1> |
<H1> O dată pentru totdeauna </H1> |
<H1> Totul e bine până se termină rău </H1> |
<H1> Navigare articole </H1> |
<H1> Arhive </H1> |
<H1> Articole recente </H1> |
<H1> Categorii </H1> |
<H2> Umbrele merg bine cu zgârieturi. Le ascund si le alină. Dar când vine lumina ? </H2> |
<H4> Inundă căldura, inundă lumina amiaza,
E opt și clipe deschid înaintea-mi lumină,-napoi întuneric,
Deși se lasă noaptea.
</H4> |
<H4> M-am agățat de salvarea ta ca și cum ar fi fost ultima speranță a sufletului meu, ca și cum ar fi fost ultimul tren spre Raiul în care nu cred. Iar acum te-am salvat, iar tu mi-ai adoptat ideea drept stil de viață și m-ai luat ca model, dar habar nu am încotro să te ghidez. </H4> |
<H4> Nu sunt perfectă și nici nu mă îndrept spre ideal pe un drum care doar urcă, așa cum crezi tu. Nu sunt omul pe care să vrei să-l urci pe piedestalul tău. Voi cădea și te vei lovi doar tu, eu o să am o durere emoțională la gândul suferinței tale, dar atât, poate nici atât.
Te-am reparat, iar acum nu mai am ce să-ți fac. Te-ai dovedit a fi mai bun decât mine la jocul pe care am vrut să te învăț să-l joci. Dar fugi, bucură-te, trăiește, ești liber ! De ce continui să alergi neobosit în jurul meu în timp ce merg ? Nu vezi că deja am obosit, Că m-ai obosit ? </H4> |
<H4> Viteza ta îmi stinge încet flacăra plăpândă — sunt oricum la un pas de-a mă stinge, ceara mă îneacă. Acum am nevoie să mă odihnesc, altfel n-o să mai pot arde. Iar tu, tu ai nevoie de altă lumânare care să te încălzească. Una nouă și caldă. Iar lumina mea gri se va pierde în vid până când va renaște, cel mai probabil, nu cu tine. </H4> |
<H4> „Îmi văd viitorul, cu voi în jurul meu, fericiti, împliniți, așa cum eu n-am fost. Să trăiesc viața altora, dacă de-a mea n-am fost în stare.” </H4> |
<H4> </H4> |
<H4> Iar eu mă simt revoltată pe măsură ce îi ascult povestea, pentru că e ca un basm ce se termină prost. Și îmi vine să-i spun că e departe de sfârșit, dar știu că unele lucruri, odată pierdute, nu se întorc. Odată irosite, unele momente rămân sculptate în columna fiecăruia dintre noi, răspândind un iz amar, înțepător, rece, nicio daltă nu le poate îndulci forma, nu le poate face să strălucească. </H4> |
<H4> Lumina ochilor ei reînvie la gândul unei posibilități nedefinite, a unei fericiri ideale atât de îndepărtate, dar atât de puternice. Încerc să-mi dau seama cât de intensă să fi fost acea lumină, la vremea ei, dacă și acum, la zeci de ani, reușește să-i lumineze cele mai ascunse gânduri. De fapt, e ca o stea palidă care nu va coborî niciodată de pe cerul nopții ei veșnice, aproape fantoma unei stele, continuând s-o bântuie cu îndoială și regret. Asta e pedeapsa divină pentru lipsa ei fatală de curaj, sau e modul în care soarta își osândește prăzile lipsite de apărare la mai mult nimic ? Cine știe dacă acea stea-fantomă va apune vreodată ? Singurul răspuns e venirea zilei, dar nici măcar eu nu văd vreo rază de lumină la orizont, iar eu am puterea neînvinsă de-a visa…L-am văzut acum zece ani, îmi spune, lăsându-mă să număr și să numesc toate emoțiile adunate în acea propoziție. Dacă aș putea… Nici nu am nevoie să-mi spună, pentru că simt. Mă simt aproape de ea și de tot ce a trezit vederea lui. De tot ce simte când mă vede, când ne vede… Mă simt la un pas de-a ajunge la fel și sunt îngrozită și, din nou, aș vrea să-i spun că încă are timp, dar tac, pentru că ceva mă oprește din a scoate vreun sunet. </H4> |
<H4> Între noi s-a creat o legătură specială, dar nu știu dacă aș fi vrut-o așa. Nu știu ce va trebui să fac în continuare, nu știu ce poziție va trebui să iau la ce va urma. Sunt puțin nesigură și mai mult nedoritoare de complicații. Dar și mândră de a cunoaște un om care arborează în fiecare clipă un zâmbet în spatele căruia nimănui nu-i pasă ce se ascunde. </H4> |
<H4> </H4> |
<H4> O viață trăită cu energia luată din speranțe se năruie cu totul atunci când realizezi că speranța nu se bazează pe nimic și nici nu te va duce undeva vreodată. Atunci când renunți cu totul la omul de lângă tine și la orice te mai leaga de el, sau așa vrei. Dar nu poți să renunți la tot și e greu să continui să trăiești când îți simți sufletul legat împotriva voinței lui. Fiecare moment în care ,,ce-ar fi putut să fie” te bântuie, fiecare dimineață în care te întorci la realitate, fiecare clipire cu care te vezi într-o altă lume, într-o altă viață, radiind de fericire, fiecare rază de lumină care cade pe chipul tău obosit când te privești în oglindă și realizezi pentru a mia oară că nu asta e ce ți-ai dorit. E greu. </H4> |
<H4> De-asta, zâmbetul ei nu inspiră bucurie, adevărată fericire, dar inspiră respect. Poate doar mie, care știu, și altor câțiva oameni, dar respectul nostru e adânc. Și, dacă vreodată voi avea ocazia, voi face o alegere care va fi prima pe care cineva a făcut-o pentru ea, indiferent în ce fel mă va implica pe mine. </H4> |
<H4> https://www.youtube.com/watch?v=JGOY2ZHIRks </H4> |
<H4> </H4> |
<H4> Nu-mi fac planuri. Știu că nu există siguranțe și garanții, că nimeni nu ne promite că vom supraviețui zilei de mâine, așa că eu nu-mi fac planuri. Știu că mă voi confrunta cu moarte și cu pierderi, că oamenii vor continua să vină și să plece, iar eu nu voi putea nici să vin, nici să plec cu ei, chiar dacă voi vrea. E bine că nu prea am oameni care să vină și să plece…adică nimeni nu prea vine. </H4> |
<H4> Totuși, există suflete de care, odată legați, nu ne mai putem desprinde, sau așa avem impresia pe moment — în câte momente, nu știu, depinde de atâtea alte lucruri, încât nu mă pot gândi la niciunul —, în acel moment perfect, care durează mai puțin de o bătaie de inimă, în care ai impresia că omul din fața ta a devenit o parte din tine. Atunci știi că sufletul tău e puțin mai complet, că ai mai găsit o bucățică din puzzle-ul vieții, că acea bucățică te va ajuta să potrivești altele și să-ți recunoști calea. Știi, atunci, că acea parte nu se va mai putea desprinde din întreg, dar uneori se desprinde. </H4> |
<H4> Lasă în urmă un contur exact, iar aerul din jur, impregnat cu formele și culorile ei, ca mereu să știi ce-a fost acolo. Ca mereu să știi unde ți-e locul, în funcție de conturul acelei piese. Aceștia sunt oamenii care vin în viața noastră o dată și rămân acolo, cu a căror privire ne împăcăm pe noi înșine, cu a căror putere ne trăim viața în toate punctele ei, pe care îi ținem aproape prin toate etapele sfârșitului și, mi-ar plăcea să cred, și dincolo de el. </H4> |
<H4> Am în viața mea o O Dată Pentru Totdeauna și fiecare dimineață în care mă trezesc și-mi dau seama că e reală și nu plănuiește să plece nicăieri, mi se pare pulbere de vis. Și știu că, și dacă va pleca vreodată, conturul ei în construcția căii mele va rămâne ca propriul meu soare, care-mi va lumina sufletul în toate direcțiile din locul ei. </H4> |
<H4> Până atunci, voi continua să îi fiu recunoscătoare că există. </H4> |
<H4> Love can sometimes be magic. But magic can sometimes… just be an illusion </H4> |
<H5> Pentru fiecare literă, o clipă de tăcere, așa e dintotdeauna, așa voi vrea să fie întotdeauna. Pentru fiecare zi de așteptare, un nou sens pentru un cuvânt, pentru un grup de litere, monosilabic, minuscul, mai scurt decât o clipire, dar împresurat cu sclipiri străine, niciodată în totalitate explicate. </H5> |
<H5> Mereu aș vrea să-ți cer cate-o frază nesfârșită pentru fiecare nuanță de întrebare pe care-o percepi în gândurile mele… știu, știu ca le simți, văd cu câtă grijă le ocolești și-ți faci jocul zburdând zglobiu printre nesiguranțele mele împrăștiate de-a rândul. Ah, dar sunt atât de frumoase, în tabloul lor naiv! Și atât e de frumos ce mai rămâne pe lângă ele, că simt c-aș putea să te las să-ți vinzi cuvintele pe răsuflări, doar ca să sporesc frumusețea. </H5> |
<H5> Toți suferim pentru artă…arta de-a vorbi, arta de a asculta, arta de a auzi… arta de-a trăi, de-a iubi…dar noi nu avem treaba cu ultima, noi închidem ochii si sperăm să nu murim. Pentru că – nu-i așa? – cine are nevoie de iubire, când ai oameni ? </H5> |
<H5> Iar când arta mea va deveni suferința însăși, sper că viața va fi meritat, iar dacă nu, vreau pe cineva care să se vândă ca artă pentru salvarea mea. </H5> |
<H5> Care secundă, dintre atâtea, care e cea bună? </H5> |
<H5> Și dacă nu e, ce vei face ? O s-o aștepți la infinit, </H5> |
<H5> O să închizi ochii o clipă, clipa bună, </H5> |
<H5> Sau o să te îngrozească gândul irosirii și-o să pleci ? </H5> |
<H5> Nu poți ști, știi bine…alege ! Îți dau o secundă… </H5> |
<H5> Dacă eziți, secunda e pierdută, nu ești cel bun, desi eu știu, </H5> |
<H5> Dar nu ezita cât vreau asta, fii pe dos. </H5> |
<H5> Poate c-o să-mi aduci măcar un înțeles pricăjit. </H5> |
<H5> . </H5> |
<H5> Și mă tem de naivitatea ta atat de tare, cât poți greși </H5> |
<H5> Când vreau să stai, dacă vei sta… </H5> |
<H5> Ce înțelesuri voi mai vrea atunci ? Niciunul. </H5> |
<H5> Dar e rău, de înțelesuri am nevoie, tu oricum dispari. </H5> |
<H5> . </H5> |
<H5> Tu oricum ești departe, oricum ai limită de apropiere. </H5> |
<H5> Măcar de-ai face ce poți… </H5> |
<H5> Dar ești atât de greu de înțeles că nu mă înțelegi… </H5> |
<H5> Deși nu mai aștept asta de mult, mult…vreau doar înțelesuri. </H5> |
<H5> </H5> |
<H5> </H5> |
<H5> Nu am crezut niciodată că incapacitatea de a-mi reține suferința ar fi ceva negativ. Nu obișnuiesc s-o las pe umerii oricui, nu obișnuiesc s-o arunc asupra oricui îmi apare în cale. Dar nici nu pot s-o ascund sub pat, ca să mă întorc la ea in fiecare seară. O iau cu mine peste tot și-o las cu inima deschisă să plece ori de câte ori vrea, o las să se întoarcă, o las să mă ia cu ea, să mă conducă, sau poate că impresia c-o las e doar o iluzie, iar adevărul e că n-o pot controla. De fiecare dată când o împart cu cineva, îi arăt că niciodată nu mă va putea învinge, pentru că refuz să rămân singură cu ea și îmi pun toate lucrurile bune în balanță. </H5> |
<H5> În fiecare minut, în fiecare luptă, pun tot în joc, iar de fiecare dată reușesc să supraviețuiesc, pentru că totul meu are proporții extensibile și poate lua orice formă, astfel încat să ies la suprafață. Acum, întregul meu prezent e o continuă scufundare și-o continuă ieșire la suprafață. Suprafața a ce, nu știu. Nu-mi pot aminti ce-a fost înainte, sau dacă a fost vreun “înainte”. Nu-mi amintesc când am coborât prima oară și cum mi-am dat seama că eram dedesupt. Știu, totuși. Pur și simplu știu. E o întunecime prea bine cunoscută, atât de caldă, atât de moale, de îmbietoare, în care ajung uneori fără să vreau să ies. E o liniște unică. Afară, toți se agită pentru ceva, iar asta mă amuză. </H5> |
<H5> Și, pe măsură ce ei încearcă să mă aducă înapoi, eu mă ridic. E atât de simplu ! Dar alteori nu-mi place liniștea întunecimii calde și vreau afară. Atunci, mai nimic nu mă ajunge. Atunci, cer ajutor. Atunci sunt prea departe. </H5> |
<H5> </H5> |
<H5> Și mă întorc, mă întorc în spate, nu foarte în spate, dar mai în spate, iar numărul ocaziilor cu care avansez e mult sub numărul ocaziilor cu care ajung prin mijloace miraculoase mai în spate. E un cerc vicios și cine știe când îi voi sparge marginea fragilă. E atât de subțire, dar atât de alunecoasă. </H5> |
<H5> Dacă mi s-ar spune că am o problemă, aș nega vehement. Dar, undeva în adâncul minții, sper să am una, ca să nu cred că eu, că eu sunt în întregime ceva ce merge prost, ceva irecuperabil. Orice problemă are o cale de rezolvare și e nevoie doar de răbdare și voință ca s-o gasești. Cine se gândește, vreodată, că nu-și poate gasi rezolvarea ? Toți ne gândim că încă nu suntem gata pentru ea, că, poate, încă mai avem ceva de învățat, ceva de descoperit, că nu suntem gata să evadăm. Eu, cel puțin, asta gândesc. Că ceva va apărea și mă va ridica în zbor, mă va duce acolo unde aș fi fost dacă n-aș fi dat de atâtea ori înapoi. Sau că dau înapoi cu un motiv, că scap ceva și, până nu-mi voi găsi ceva-ul, voi continua să dau înapoi. Și dacă nu e ceva mai departe pentru mine ? Dacă nu există „mai departe”? </H5> |
<H5> Dar trebuie, trebuie să existe. Acum ceva vreme, exista un „mai departe”. Unul luminos și promițător, iar acum, acum e orice, doar luminos și promițător nu. Zilele vor continua să treacă, în caz că nu decid că vreau să le opresc. Dacă o să reușesc să mă agăț de o secundă mai prietenoasă, o sa merg cu ea înainte. În sus, în jos…dar înainte. Spre viitorul pe care nu-l văd, dar pe care ea este creată să-l formeze. Dacă aș reuși să mă prind de o secundă… </H5> |
<H5> Încă un Crăciun e-aici, iar eu n-am simțit timpul zburând, cât am visat să vină. Am visat la adieri blânde și reci, care să sufle fulgii neatinși de pe pervazul ferestrei mele, pe mine privindu-le ca vrăjită jocul, cum am făcut acum câțiva ani, când am scris prima poezie despre iarnă. Cine știe unde-o fi ? Acum visez la fiecare cuvânt desprins din vise, care mi-a zburat de pe buze într-un fel sau altul, pierdut pe loc, pe veci, în neant. Dar ele sunt doar găuri negre ce-mi atrag mintea obosită, așa c-o să visez mai departe la adieri de iarnă. </H5> |
<H5> Tabloul meu perfect e gol, gol și rece, gol, rece și perfect. Dar lipsesc atâtea din el, că nu pot numi decât toți oamenii pe care n-am reușit să-i închid în el. Ei sunt liberi și nu se lasă prinși în iluziile mele. Cerul plumburiu rămâne impasibil la zbaterile mele interioare, pentru că așa trebuie. Dacă el ar tresări de fiecare dată când eu tresar, ce siguranță ar mai simți cineva care-l privește ? Ce i-ar mai vindeca sufletul celui care privește ? Știu puterea cerului și nu-i vreau mila, nu-i vreau apropierea, vreau să rămână plumburiu și impasibil acum, dar și când eu nu voi mai tresări, ca să știu că e ceva mai presus de mine undeva, că nu sunt singură și nici pe vreun drum fără întoarcere. Deși, probabil că sunt. </H5> |
<H5> Zăpada îmi răcește suflarea treptat, dar mă bucur, pentru că n-aș vrea s-o topesc cumva. Și vântul mă îngheață, dar, în frig, zăpada strălucește și domnește, așa că pot să-mi îndur fericită propria durere, ca să-mi țin în viață tabloul interior. Mai devreme sau mai târziu, mă voi muta în el definitiv. Îmi place. E tot ce-mi doresc și tot ce știu că-mi face bine. E libertate, e nelimitare, e un gol din care pot face orice. Sunt doar eu cu mine și, poate că într-o bună zi, va mai apărea o eu, iar atunci nu voi mai fi nici măcar singură. Și mă voi înțelege cu Eu din priviri și nu voi mai avea nevoie să vorbesc niciodată, voi putea asculta liniștea și voi deveni una cu ea, iar atunci, cerul va putea să tresară odată cu mine, pentru că voi fi la fel de impasibilă ca și el, doar că nu plumburie, ci transparentă. </H5> |
<H5> Un sunet apropiat mă trezește din reverie și-mi dau seama că pisica a dărâmat bradul din nou. Globurile sclipitoare se împrăștie prin cameră, iar toți pisoii mei se aruncă dupa ele, deși mult prea încet. Dacă asta e viața, mă gândesc, oare ce e tabloul meu ? Dacă adevărata profunzime a existenței constă în a te arunca după globurile căzute din brad și-a nu le prinde, atunci ce e cerul din tabloul meu ? Ce e transparența mea, dacă nu idealul ? De unde știu ca profunzimea e distracția pisoilor mei ? Pentru că simt bucurie privindu-i, simt iubire și nevoia de a-i proteja, de a-i crește și de a-i învăța, deși mama lor se va ocupa de asta. Simt admirație pentru viață, pentru inocență, pentru simplitate. </H5> |
<H5> Îmi arunc privirea pe fereastră, unde nu e pic de zăpadă, iar cerul e senin. Înca puțin și lumina apusului îmi va inunda camera. Prietenii mei traversează strada spre casa mea. Tabloul meu e atât de diferit de realitate… E acel ceva despre care știu că va rămâne mereu la fel, care nu mă face să mă tem de viitor, de pierderi, de greșeli. Dar realitatea are propriul ei mod de-a mă ajuta să mă adaptez la schimbări, să-mi construiesc un viitor din care să nu lipsească nimeni din cei pe care-i vreau acolo, să am ocazia să recuperez mult din ce am pierdut, să îndrept orice simt că nu e cum ar trebui, ca să pot dormi împăcată. Realitatea mea nu e perfectă și nu e lipsită de tresăriri, dar aici, în loc să îngheț de bună voie pentru o idee, am în viața mea oameni care mi-ar aduce zăpadă de la Polul Nord și-ar păstra-o în congelator oricâtă vreme ar fi nevoie, doar ca să am în fiecare iarnă caldă. Și, dacă nu sunt sigură de viitor, sunt, totuși, sigură de unele lucruri, care îmi vor lumina multe din zilele care vor veni. </H5> |
<H5> </H5> |
<H5> Dar nu e. Și poate că, în timp, voi reuși să știu asta mereu, chiar și atunci când te ridici la suprafața lumii mele, ca să inspiri. Înțeleg când ai nevoie de aer, dar e confuz să văd cum pleci fără să dai de știre, ca în urmatoarea dimineață să te găsesc tot aici. Când te întorci ? De ce te întorci ? </H5> |
<H5> Uneori îmi spui că plec, dar oare nu simți că tu ești cel care se mișcă ? Că eu sunt la pachet cu lumea în care ai pășit când m-ai luat de mână, că atunci când lumea pleacă din jurul tau, tu ești cel care se mișcă, cel rătăcit ? </H5> |
<H5> Dar nu, ai dreptate. Eu mi-am adus lumea, tu ți-ai adus lumea. Lumea ta e mai mare, a mea e mai compactă. Lumea ta cuprinde tot, a mea cuprinde câteva vise și câteva porții de somn. Lumea ta e soarele, iar eu sunt o planetă care orbitează în jurul tău. Orbita mea e tare strâmbă. </H5> |
<H5> Momentele în care ne trimitem astronauți curajoși să se întâlnească undeva în mijlocul nimicului, sunt când suntem cel mai departe. La propriu. Și niciodată nu apuc să te privesc în ochi când știu c-o să pleci sau c-o să plec. Dar continui să bănuiesc, cumva. Fiecare val de căldură care te străbate are semnificații ascunse, fiecare explozie își trimite radiațiile spre mine, fiecare mă îmbolnăvește, iar boala mea nu e niciodată în avantajul tău. Nu poți ști când va deveni incurabilă. E mereu la fel, dar nu putem ști când o să fie altfel. </H5> |
Social
Social Data
Cost and overhead previously rendered this semi-public form of communication unfeasible.
But advances in social networking technology from 2004-2010 has made broader concepts of sharing possible.